Blogul Danei Rogoz

Era destul de aiurea sa discutam pe un post care se cheama “Paste Fericit” asa ca m-am apucat sa scriu unul nou. Weekend-ul trecut am fost la Praga…aaahhh…stiti cat de frumos poate sa fie? E spectaculos! (si eu folosesc extrem de rar cuvantul asta “spectaculos”, dar chiar asa e). Mi-am dat seama inca o data ce capitala urata avem noi. Pe bune, e o diferenta de la cer la pamant. De fiecare data ma gandesc ca daca imi vin prieteni de afara n-am ce sa le arat in Bucuresti. Sigur, ii duc la Sibiu, Brasov, Sighisoara…mai sunt orase dragute, dar capitala?! Voua ce vi se pare dragut la ea? Nu va spun eu ce imi place acum, ca sa nu va influentez, dar oriucm sunt cateva locuri, poti sa le numei pe degete. In sfarsit, daca am fi avut o capitala demna de comparatia cu Praga, ca Viena de exemplu, eu n-as fi stat cu gura cascata toata excursia asta scurta. Am ramas profund impresionata. E superb. Si chiar cred ca singura parte buna e ca daca as fi trait in Viena, Londra sau Paris, nu m-as fi putut bucura cum ma bucur acum de orice iesire in strainatate.
Trebuie sa va anunt, asa cum am promis, ca diseara, la ora 18:00, la teatrul Masca din Bucurestii Noi, se joaca spectacolul “Gaitele” in care prestez si eu . E un spectacol numai cu studenti de anul IV si tocmai de aceea zic eu ca energia pe care ti-o ofera e una speciala. Iar intrarea e libera! Eu va astept cu drag si cine are timp si chef sa ramana dupa la o discutie, cu mare placere.

E Vinerea Mare si mi se pare ca si anul asta Pastele a venit mai repede decat ma asteptam. De fapt, ce sa mai, anul asta chiar m-a luat prin surprindere. Adevarul e ca intebarile de la ziaristi legate de Paste (alea stas - cu cine iti petreci pastele, cum sarbatoreai in copilarie, ai planuri etc…) mi-au aprins mie un bec in cap cum ca se apropie, vine, vine Pastele, dar totusi credeam ca isi faca si ei ziarele, revistele, cu ceva vreme inainte, nu in ultimul moment, sa ma deruteze pe mine. Ma rog…Pana sa ma gandesc daca sa ies pe undeva din Bucuresti, s-a si facut vineri si iata-ma in fata calculatorului fara gand de ecapada.
Am vrut sa trisez, dar n-a tinut. M-am dus mai de dimineata la supermarket sa cumpar oua gata vopsite. Pe bune, recunoasteti ca arata bine, ca nu iti iese in casa niciodata culoarea aia - ca rosu de la vopseaua clasica e ori roz ori grena, albastru mai degraba un negru-mov si verdele un galben mai tare…Sa nu ma intelegeti gresit, in fiecare mi-am facut singura ouale in casa. Doar ca anul acesta, asa cum v-am zis, Pastele m-a prins nepregatita, am vrut sa trisez si eu pic si sa asez in cos “oua vopsite de necunoscuti”. Nu m-am dus la Carrefour, m-am gandit ca o sa fie omor, am ales Gima. Si… teapa: “A mai intrebat si altcineva domnisoara, dar n-avem”.
Ouale mele sunt acum la racit. Cum mama s-a oferit sa-mi dea 10 oua vopsite de ea, mama prietenului alte 10, eu m-am gandit sa fac 10 ale mele, toate rosii. Le-am degresat, le-am pus la fiert si culmea, n-au dat in clocot deloc…si le-am tinut suficient de mult cat sa se sparga 3 dintre ele. Am pus si sare, da! dar tot s-au spart. Iar focul a fost foarte mic, atat de mic, ca d-aia nici nu a dat in clocot. L-am incercat pe unul spart si sunt tari, lucky me. Asa ca restul de 7 se racesc acum cuminti, cat sa le “arunc” in vopsea. Sper sa-mi iasa rosii, adica cu adevarat rosii.
Si sper sa va iasa si voua toate planurile pe care le aveti de Pastele asta. Si in afara de oua, miel, cadouri, lumarari si alte pregatiri, va urez sa va simtit bine zilele astea, alaturi de cei care va sunt dragi.
Paste Fericit tuturor!

Scriu greu. Am mana stanga si degetul aratator de la mana dreapta bandajate. Si totusi nu ma pot abtine sa nu va scriu ce mi s-a intamplat, ca nu ai parte de astfel de accidente de doua ori in viata.

Ieri, dupa emisiunea “De suflet”, cand am iesit din Pro TV, am vazut cum patru caini chinuie un animal, peste drum. N-am mai gandit coerent, m-am speriat si m-am aruncat sa-l salvez. Noroc ca nu m-a calcat masina. Cert e ca m-am apropiat de caini tipand serios la ei, ca un om mare care stie sa se impuna in fata lor si i-am gonit: “Mars…mars….”, am aruncat cu plasa dupa ei si i-am alungat. A ramas o pisica zmotocita, speriata, lovita peste tot, care nu mai avea putere nici sa miaune. Cand m-a vazut a dat sa fuga si intentia ei a fost sa se bage exact pe sub poarta pe sub care intrasera si cainii. Si vedeam picioarele unuia si gura larg deschisa plina de colti cum o astepta constiincios pe partea cealalta. Intentia mea a fost sa o iau si sa o duc la spital. Asa ca am prins-o exact in ultimul moment, inainte sa treaca pe sub poarta, in ultimul moment salvator al ei. Desi m-am gandit pret de 2 secunde sa o apuc in asa fel incat sa nu ma poata musca, adica exact de unde isi tin mamele puii, tot n-am nimerit-o. Cu toata forta ce-i ramasese si-a infipt coltii in mana mea. Am avut un scancet de durere, am incecat sa trag de ea sa-i scot dintii din mana mea stanga, dar cu cat trageam de ea mai tare, cu atat muscatura ei era mai adanca. Nu functiona treaba cum trebuie. Asa ca am stat cateva secunde nemiscata, sperand ca-si va decontracta muschii. Dar n-a fost sa fie…Cu degetele de la cealalta mana am incercat sa-i deschid gura. Habar n-aveti cu ce forta tinea de mana mea, de parca mana mea ar fi reprezentat ultima ei farama de viata. Evident ca mi-a capsat si degetul cu care incercam sa-i deschid gura, analizand cu stupoare abia la spital ca un colt de-al ei mi-a strapuns unghia.
In sfarsit, am reusit sa o imobilizez cu picioarele, dar mainile mele erau pline de sange, punga si telefounl aruncate pe strada, mult prea departe ca sa ajung la ele. Nu stiam ce sa fac. Nu vroiam sa-i dau drumul pisicii, ca doar intentia mea fusese sa o duc la spital, dar nu puteam din pozitia aia nici sa cer ajutorul cuiva.
Norocul meu a fost ca in acel moment a trecut Andrei Paunescu, care fusese invitat in emisiune. Desi la inceput a crezut ca ma joc cu pisica sau nu stiu ce, in cele din urma mi-a acordat “primul ajutor”, ca asa se zice. Omul, tipicar si grijuliu, avea spirt in masina si m-a dezinfectat imediat. L-am rugat sa ia telefonul de pe jos si sa-l sune pe prietenul meu, care ma astepta deja in masina in fata Pro-ului, dar care din unghiul acela nici nu ma putea vedea, nici auzi.
S-a terminat invers decat in planurile mele. Andrei m-a pus sa-i dau drumul pisicii (macar nu mai erau cainii prin preajma si poate mai are o sansa) si eu am plecat spre spital, nu ea. Ma gandeam cand o vedeam cum isi taraie un picior ca ar trebui sa i-l puna in ghips, dar s-a intamplat ca mana mea sa ajunga in ghips. De fapt am o atela ghipsata.
Doctorii, ca si aproape toti cei care mi-au auzit isprava, m-au certat pentru ce-am facut. Au si ei dreptate ca ma puteau manca cainii. Plus ca se putea sa nu existe prin preajma Andrei, Salvatorul(apropo, puteti intra pe blogul lui sa vedeti cum a descris el fapta).
Peste cateva ore merg din nou la spital sa-mi faca injectia. O data la 12 ore trec pe acolo si ma las pe mana asistentelor, foarte dragute de altfel, care imi schimba bandajul, si ma mai inteapa o data, de parca n-as fi fost suficient intepata de mata. Fac si Antirabicul, in caz ca mata era turbata…de, asa se face. Cand ma gandesc la ea, mi se face o mila ingrozitoare. Sper ca mai traieste, ca pisicile au noua vieti, nu?
Eu intretimp imi fac tratamentul. Am observat ca am inceput sa mieun si sa torc…Miauuuuuuuu

Nu vreau sa scriu nimic lacrimogen, nici macar telenovelistic, desi poate titlul acestui post asta v-ar sugera. Numele postului aici de fata este de fapt numele unei emisiuni de pe PRO TV International, de sambata seara, pe care eu am sa o prezint de acum inainte.

Ma arunc, ca sa zic asa, pe un teren necunoscut. Voi fi moderatorul unei emisiuni de 2 ore, in direct, de la 20:30 la 22:30. Emisiunea se dedica romanilor de afara si ca orice emisiune are niste invitati, niste rubrici, ceva muzica… cand ma uit pe hartiile cu formatul emisiunii, lucrurile imi par foarte clare, vad eu la momentul respectiv.

Am venit cu detalii despre emisiune pe blog pentru ca stiu ca imi mai scriu pe aci si romani care muncesc afara. Si daca inca mai sunteti prezenti pe aici si imi cititi acest post, va rog din “suflet” sa ma ajutati cu detalii despre ce lucrati pe acolo, cum e viata printre straini, ce ati vrea sa vedeti la o emisiune pe PRO TV International, adica ce va intereseaza legat de Romania, orice informatie e binevenita.

Pe 16 februarie incep. Pentru ca multi din tara nu prind PRO TV International, o sa va mai povestesc din cand in cand ce mi s-a intamplat mai interesant in direct, legat de invitati, telefoane sau stiu eu ce altceva.  

Sa-mi tineti pumnii cu acest job nou al meu. Ma declar destul de optimista si curajoasa si chiar simt emisiunea asta ca pe un challenge adevarat.

Am terminat de impodobit bradul si stau de ceva vreme si ma holbez mandra la el. E frumos. Ca in fiecare an. Si sunt fericita sa fiu din nou acasa, cu cei dragi. Sa fi fost acum in Mexic, trebuie sa va spun ca as fi fost foarte trista. Cred inca in zicala “Craciunul tre’ sa fie domne’ cu familia acasa!”. Plus ca vremea rece de afara m-a adus si pe mine in atmosfera adevarata de Craciun. Ascult colinde, beau ciocolata calda, impachetez cadouri si il astept pe Mosu.

Anul acesta, pe neasteptate am fost invitata de Marian Ralea - Magi - sa petrec cu el Craciunul in Piata Revolutiei, inconjurata de copii, personaje de poveste si cadouri. Adica exact ca pe vremea Abracadabra. Am acceptat fara rezerve. Ba chiar m-am bucurat foarte tare si n-am putut sa ma abtin sa nu-mi sun prietenii sa le spun “Bai, Abramburica revine!”…si de fapt uite ca acum va spun si voua, desi nu imi planuisem asta la inceput de post. Dar azi am avut repetitie si cand m-am trezit din nou pe scena alaturi de Magi si de fostul meu partener - Geo - Abramburici, si mai are si acelasi regizor de pe vremea emisiunii, am avut senzatia ca ne-am intors in timp. Am ras pentru cateva secunde cu totii. Momentul culminant a fost cand au pus in boxe un colind de Craciun pe care il cantam eu cand eram mica si abramburita, vorba aceea… si jur ca aveam jocea mult mai pitigaiata. Stiu ca si acum o am pitigaiata, dar daca ati asculta o caseta mai veche cu mine ati vedea ce progrese incredibile am facut! Si asta fara tigari!

Lasand gluma la o parte, ma bucur de Craciun. Si cum v-am spus si anul trecut iubesc aceasta sarbatoare, dar chiar o iubesc. Naste in mine atata bucurie si dragoste, cat sa-i sufoc si pe restul din jurul meu. Iar faptul ca anul acesta ma intorc zambind in pielea Abramburicai (pe care nu stiu de fapt cat de mult am parasit-o vreodata) mi se pare si mai frumos. Pentru ca de Craciun te bucuri si esti ca un copil.

Plec in Mexic. Joi. La prima ora. Ce mai, a inceput numaratoarea inversa.
Voi fi in juriu la o editie speciala a emisiunii “Bailando por un sueno” (varianta mexicana a emisiunii “Dansez pentru tine”). Vor concura 9 perechi din 9 tari, in care exista acest format. Un fel de campionat international de dans, cu cele mai bune perechi care au participat candva in acest show la ei in tara. De la noi vor merge Andreea Balan si fostul ei partener Petrisor Ruge, insotiti de coregrafa Doina Botis. Si juriul e unul special, pentru ca e format din 9 membri, cate unul din fiecare tara participanta, si pentru ca din el fac eu parte…glumesc . Cam atat stiu momentan. Si da, am emotii. Nu pentru emisiune in sine, (mai stresant va fi pentru Andreea si Petrisor), cat pentru plecare in sine. Sufar ca un copil de febra dinaintea plecarii. Si asta pentru ca e vorba de MEXIC, adica departe-departe si pentru ca e vorba de 2 LUNI. Atat voi fi plecata din tara. N-am traversat niciodata Atlanticul si n-am fost niciodata pentru atat de mult timp departe de casa.
Sigur ca ma bucur si ca sunt super entuziasmata, dar am si emotii, normal, pentru …necunoscut.
Am primit tot felul de sfaturi legate de Mexic. Sa nu ma plimb singura pe strazi prin cartiere periferice (dude, nu fac asta nici in Romania), sa nu iau taxiuri de oriunde de pe strada, sa nu fac aia, sa nu fac aia, dar sa ma distrez. La un moment dat mesajele erau ceva de genul “sa nu mergi pe jos, sa nu mergi cu mijloace de transport in comun, sa nu mergi cu taxiuri”, dar cum? Sa zbor prin Mexic! Ar fi tare, recunosc, dar nu multumesc. Cica sa nu ma rapeasca cineva. Poate auziti la OTV ca am fost rapita. Puneti banut cu banut sa ma rascumparati de la mexicani?
Voi aveti ceva sfaturi pana plec? A fost careva prin Mexic deja si are sugestii? Eu am luat cateva lectii de spaniola, mi-am cumparat ghiduri peste ghiduri, harti cu Mexico City, ma simt suficient de pregatita, ca doar nu plec in razboi.
Sincer ma simt onorata ca plec si ca reprezint Romania in acest juriu special al acestei emisiuni speciale “Bailando por un sueno” din aceasta tara speciala.
P.S.: Pana miercuri noaptea va voi scrie si va voi verifica mesajele ca intotdeauna, de la acelasi calculator din casa mea din Bucuresti. Dupa aceea, ne vor desparti timp de 2 luni cativa kilometri. Adios amigos!

Postul acesta are o tema cat se poate de clara, ce se concretizeaza intr-o singura intrebare: CE INSEAMNA SA AI FITZE?

Chiar nu inteleg ce inseamna. Toata lumea se intereseaza de o persoana publica daca are fitze sau nu. De fapt nici nu stiu daca e corect “a avea fitze” sau “a face fitze”. Ma rog, nu conteaza. Ma intreaba des lumea: Auzi, aia are fitze, nu? Cred ca in 98% din cazuri zic “nu”, pentru ca, acuma realizez, habar n-am ce sunt fitzele. As vrea sa-mi spuneti cum se manifesta o persoana cu fitze. O sa ziceti ce mi-a venit? Simplu. Am citit un mesaj pe net legat de mine care suna ceva de genul “am vazut-o in mall si e plina de fitze”, cam asa ceva. Si normal ca acum ma intreb ce as fi putut face ca el sa-mi puna un astfel de verdict. Sigur ca nu comentam naivitatea omului de a analiza o persoana la prima vedere, dar totusi zic ca merita dezbatuta problema. Si doi: Doar persoanele publice au fitze? Sunt convina ca nu, dar la toooooti ceilalti nu se iau in calcul.

Incerc sa ma gandesc ce as fi putut face intr-un mall ca sa para ca am fitze. Faza e ca eu in public, trebuie sa recunosc, nu prea am constiinta faptului ca sunt o persoana publica si ca lumea se uita a mine. Nu prea ma intereseaza. Daca as fi atenta la toti care se uita la mine, daca as incepe sa-mi controlez miscarile, zambetul, vorba, n-as mai iesi din casa. Sau sa fiu atena cum ma imbrac, ca imi face poze nu stiu cine de la nu stiu ce revista si maaaamaaa, am pus-o. Ma imbrac, ma comport asa cum simt, asa mi se pare cinstit. Deci chiar nu am astfel de probleme, asa ca imi e destul de greu sa ma gandesc la mine, la cum ma port eu intr-un mall in mod obisnuit, privindu-ma din exterior. De cele mai multe ori sunt sobra. Poate ca pentru unii asta inseamna sa ai fitze. Ia uite, se uita lumea la ea si nu poate sa zambeasca si ea un pic? Acum pe bune, ar trebui sa-mi blochez un zambet cretin si fals pe buze ca sa am o atitudine pozitiva si satisfacatoare? Nu, prefer sa raman sobra, cand asa ma simt. Chiar daca atitudinea asta mai serioasa e in dezacord cu atitudinea de Mimi, vesela si zbanglie. Alteori sunt vesela si vorbesc mult, indiferenent de cata lume e in jur si cata lume ma priveste si imi analizeaza asa numitele “fitze”, pentru ca asa ma simt, pentru ca exista motive in mine sa fiu vesela si nu inteleg de ce m-as asunde. Poate ca pentru unii asta inseamna sa ai fitze. Ia uite, rade cu voce tare, vorbeste mult, ca sa o vedem noi, vrea sa iasa in evidenta, ooofff…cate fitze. Bun, deci nici sobra, nici vesela. Poate am fost prea tacuta in lift, sau poate am vorbit prea mult (stiti ca am probleme serioase pe tema asta, chiar vorbesc prea mult uneori). Poate intr-un magazin sau intr-un restaurant am avut o cerere (un numar mai mic la o fusta sau maioneza la cartofi) care aducea a fitza. Habar n-am. Nu pot sa-mi dau seama. De certat, sigur nu m-am certat cu nimeni in mall, sau in orice alt spatiu public. Nu tine de fitze, tine de educatie.

Faza e ca intotdeauna mi-am zis, asa in gandul meu, ca eu n-am fitze. Ca fitze au doar vedetele care s-au format peste noapte si pe care statutul nou castigat le-a dat peste cap. Dar eu fiind in fata publicului de mica, m-am obisnuit cu toate cele si normal ca n-am fitze. Plus ca am prieteni de cand nu apaream la televizor si ar fi putut sa-mi atraga atentia daca imi schimbam intr-un fel atitudinea. Dar uite ca incep sa-mi pun probleme. Poate ca de fapt am fitze, daca eu nici nu stiu ce sunt ele de fapt. Poate si postul asta va fi catalogat drept unii ca “post de fiztoasa”. Exista aceasta prejudecata ca persoanele publice au fitze si foarte multe, dupa mine si desigur, din cate cunosc, nu au. Nu stiu daca ati observat dar incerc sa evit cat mai mult cuvantul “vedeta”. Nu imi place. Mi-as dori sa nu mai fiu catalogata drept “vedeta”, as vrea sa trec candva la “actrita”. M-ar scuti astfel de multe neplaceri.

Hai, sariti cu definitii, va rog. Ce sunt fitzele? Cand ati putea spune despre o persoana, fie ea cunoscuta publicului sau nu, ca are fitze? 

Exact acum un an am scris un post cu acelasi titlu. Acelasi subiect. Da. E ziua mea din nou. Ca sa va scutesc de alte calcule, va spun ca am implinit 22 ani. Nu mi-e jena in nici un fel sa spun cati ani fac. Nu m-am tampit sa am probleme de genul “vai, cat am imbatranit!”. Desi am constatat de dimineata ca ma cam dor salele. Cred ca o sa ploua. Glumesc, desigur.

Va doresc si voua sa aveti parte de tot ce mi s-a urat mie astazi. Va multumesc ca timp de 1 an am pastrat aceasta legatura digitala, ca sa ma exprim frumos - ca o fata de 22 de ani - si… “LA MULTI ANI”!